Între luni şi vineri, tu erai timpul,
Tu erai ceasul
Care suna la doisprezece fix,
Făcându-mă să uit de orele
În care inima
Bătea numai mono şi doar pe jumătate,
Tu erai vocea care nu lăsa
Să mă inunde singurătăţile toate.
Te iubesc erau cuvintele care mă ţineau vertical,
Între oameni, ca două atele:
...mereu tu,
adăpostind cealaltă jumătate bolnavă, a existenţei mele!
Şi te chemam,
Voiam să-mi completezi,
Ca la un test, spaţiile goale din suflet.
Atunci,
Eu! deveneam ora ta zero
Şi băteam fixul
În ceasul biologic al iubirii dintre hotare,
Băteam fix
În centrul inimii tale.
Duminica
Era ziua în care ar fi trebuit
Să ne domesticim atingerile
Şi trupul,
Să ne tragem sufletul,
După căutările reciproce de peste săptămână,
- aşa, cică, era creştineşte... -
Dar noi tot ne iubeam, nebuneşte
Pentru că, nebuneşte, ne-am avut reciproc, la-ndemână.
Din volumul Prochain arrêt:.Rêve-de-Nous
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu