Aseară m-am ghemuit lângă mama şi am citit, pe întuneric. Este uluitor cât de bine îţi poate face o carte. Un mediu atât de neprietenos populat de teorii şi idei vijelioase nu poate decât să-şi piardă din ostilitate.
După primele 5 pagini am luat o pauză ca să-mi odihnesc ochii şi îmi părea că în liniştea de mormânt copacii care se foiau dincolo de fereastră erau atât de vii că deodată totul avea un sens. Ei se mişcau, ei se mişcă mereu şi asta nu poate decât să fie bine… într-un mod absolut întâmplător.
Şansele ca pofta de citit să-ţi crească sunt mult mai mari când citeşti pe întuneric. Este ca un obstacol, ceva ce presupune abstragerea de la real. Nu poţi citi în întuneric decât dacă eşti absolut singur; dacă ochii tăi obosesc în sensul unui efort nemaipomenit, dureros.
Lectura de aseară a fost ca un fel de asistare a suferinţei generale care plutea peste acel loc. M-au îngândurat multe idei, m-au răpus foarte multe imagini. Totul era uşor şi greu … şi eu şi cartea şi oamenii din ea şi cei din afara ei şi acei batrani imobilizati si cei care mureau chiar atunci în apartamenutul vecin şi cei fericiţi la mii de kilometri distanţă şi copacii în unduirea lor şi sufletele nevăzute care vegheau, totul era de o consistenţă tulburătoare. O imensitate sincretică sau un alb neînţeles…
În viaţa mea nu am văzut atâtea trupuri goale la un loc… în bezna nopţii reuşeam să disting literele pentru că trupurile lascive şi puturoase radiau, deveniseră luminoase şi chiar începuseră să semene. O amorţire veselă peste care îmi puteam odihni tâmplele nestânjenită.
Pentru prima dată rautatea, vicisitutidinile de orice fel, raţia malignă pe care nenoriciţii din bloc o primeau, toată nefericirea lumii mi s-a părut frumoasă, descifrabilă, clară. Mama dormea lângă mine, goala, respiraţiile grele ţâşneau ca un izvor negru, copacii dincolo de fereastră… “Era totul aşa cum era de aşteptat să se afle orice lucru din care zeul lipseşte” (Platon)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu