Nr 13

Undeva, intr-o casa cenusie au intrat doi fluturi… Fiecare a venit in alta noapte de ganduri si visare. Fiecare s-a asezat usor pe dulap sau pe perete si a urmarit cuminte jocul unor degete pe clape. Cel negru a vazut lacrimile si nu s-a linistit pana cand ele nu au trecut. Celalalt a venit cu zambetul. S-a asezat cuminte si a pazit surasul care se vroia fugar. Amandoi au ales sa ramana acolo. In casa aceea si-a gasit popas si un solz de peste. Stapanul casei l-a vazut si l-a lasat acolo in colt intr-o zi cand, sosind acasa privirea i-a fost atrasa de o pata gri pe dusumea. A privit-o ca un semn si a lasat-o acolo sa vegheze. In casa aceea plutesc vise. Uneori apar si cosmaruri. Iar flacara lumanarii le oglindeste si unora si altora umbrele din priviri, gandurile si amintirile. Din afara casa pare darapanata. E cenusie, mai mica decat cele din jur care se ridica semete. O casa pe langa care treci in fuga pentru ca ti se pare trista. Si monotona. Dar, intr-o noapte cand priveam pe fereastra la acea casa, am vazut umbrele fugare ce radeau, apoi s-a auzit muzica. O muzica ce venea departe si intra in suflet. Ritmuri cand pline de vioiciune, cand melancolice razbateau timid pe feresti si nu stiau daca totul nu e decat un joc al imaginatiei sau casa aceea te alesese sa ii privesti povestile. Povesti triste spunea de multe ori casa… Si te durea si pe tine durerea pe care ti-o zugravea… Alteori casa spunea povesti pline de rasete, de lumina…Mai rare e drept, dar care te umpleau de speranta. Si intr-o noapte, casa aceea a tacut. Tacea. M-am temut ca am suparat-o cu ceva. Si am intrebat-o ce e cu ea. Mi-a raspuns in soapta, ca si cum ar fi fost un mare secret ca acum asteapta si povestea mea. Ca e randul meu sa imi scriu povestea intre zidurile ei. Am privit-o cu ochi mirati. Prin nastere nu aveam voie sa ma gandesc la casa aceea ca la casa mea. Am intrebat-o daca stie cu ce ochi am privit-o la inceput. Casa aproape ca a ras in hohote auzindu-mi intrebarea copilaroasa. Mi-a spus ca stie. Ca ma stia cum o privesc de cand bateam mingea pe strada sau ii saream gardul. Dar ca, tot de atunci, stia ca eu imi voi scrie povestea intre peretii ei. Ca asta e si motivul pentru care mi-a spus povestile ei. Ca asa e scris. Ca ea simte asta din momentul in care i se arunca o privire fugara. M-am uitat la casa si am tacut. Nu am crezut-o. Si a stiut asta. Si, zambindu-mi, mi-a spus ca povestea mea deja incepuse sa se scrie…numai ca eu nu o pot vedea decat atunci cand va fi momentul potrivit. Intr-o zi, trecand pe acolo, m-am dus din nou in casa aceea sa privesc povestile scrise de ceilalti si atunci am vazut un alt fel de scris… O poveste noua. M-am apropiat si am inceput sa citesc… Citeam si, uimita, mi-am dat seama ca incepusem sa citesc povestea mea.