Deodata mi s-a parut ca totul se potriveste. Nu stiu în virtitutea carei legi. Stiu ca oamenii vazuti din spatele sticlei sunt ca niste siluete care-si anunta verticalitatea, stiu ca pasii lor sunt amprente lasate peste intinderi silentioase, cuprinse intr-un cadru al memoriei, stiu ca linistea din apropierea unui parc este binecuvantare, stiu ca apusul cazand peste retinele noastre pulsande ia cu el limpezimea amintirii, stiu ca dimineata soarele este mai arzator decât în oricare alta parte a planetei, stiu ca pe buzele copiilor stau nerostite cuvintele evolutiei repezi, stiu ca genele si contextul sunt un tot bulversant si ca nasterea se produce biologic si mistic tocmai pentru a nu defavoriza pe nimeni, stiu ca aceleasi siluete verticale se cuibaresc unele în altele pentru ca simt placere, stiu ca acasa este pentru oricine locul în care te întorci si ca departele este locul în care mergi sa numeri “nourile” care te bucura si te întristeaza, stiu ca nimic nu trebuie fortat sa fie pentru ca naturaletea cu care el trebuie sa fie este de mii de ori mai frumoasa, chiar daca este tarzie, stiu ca sexual toti isi asuma o suprematie naturala si ca iubirea este o forma a omului de a celebra lumea, stiu ca pe fiecare catedrala stau inscrise legi despre mantuire si ca singurul lucru cu adevarat de atins nu este mântuirea ci bolta catedralei, arcuita, infinita… stiu ca zecile de motive pentru a nu face un lucru sunt deja efecte ale lui, stiu ca optimismul sta în renuntarea febrila si în agonia care te elibereaza, stiu ca alinierea tuturor standardelor care definesc “Binele” este un efort de a face lumea inteligibila, stiu de la Nietzsche ca lumea nu trebuie sa fie inteligibila ca sa existe, este de ajuns sa fie frumoasa....