Mi-am dat seama de timpuriu că remuşcările şi conştiinţa nu fac parte din structura temperamentului meu. Nu pot decât să admir îngerii, privindu-i printre gratiile ce ne despart. Speranţa cerurilor îmi este parfum exotic, la fel cum etica îmi pare sinistră prăpastie a visurilor. Nu cred în nici o religie, dar să-ţi renegi plăceri prin reguli de conduită este păcatul impotriva căruia orice religie ar trebui să ne avertizeze. Iubeste-ţi aproapele, adorându-i nevasta, iar pe patul de moarte Dumnezeu va înţelege, lăsându-te să vii la el fără remuşcări.
De ce suntem, oare, înzestraţi cu capacitatea de a distinge cu uşurinţă între plăcut şi neplăcut, dar găsim dificultăţi în a diferenţia binele de rău? Nu este, oare, evidentă fractura noastră de etică? Fiecare înfrânare este împotriva instinctelor noastre sălbatice de cucerire şi fiecare ne distanţează în egală măsură de idealul omenesc. Ce sfânt a făcut istorie? Ce copil visează, în naivitatea lui, să fie Iisus? Nu poţi spera să cucereşti lumea cu abstinenţa. Drumul către fericire este îngust, iar sacru este numai zidul ce ne desparte de el. Profanarea letargiei cotidiene să ne fie salvarea! Visez monştri egocentrici pentru care doar pasiunile să fie narcotic. Oameni care să nu poată avea un viciu stabil din lipsă de statornicie şi pentru care fiecare iubire să fie prima şi ultima!
P.S. Niciodată nu îmi dau seama dacă merg sau nu prea departe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu